EA

– Pe EA am zărit-o în ultima seara din acel an. Nici acum nu-mi explic ce avea atât de special, de ce am văzut-o în seara aceea şi mai ales de ce n-am mai putut să-mi iau ochii de la ea. Am simţit cum restul lumii s-a oprit în loc, oamenii din jur au devenit simple obiecte de decor şi pentru o clipă noi doi am fost singurii de pe pământ.  EA…ea impresiona prin simpla prezenţă, avea trăsături de copil cu ochi mari şi buze pline şi o tristeţe aparte, care a fost impregnată pe chipul ei cu mult timp în urmă şi nu avea să mai dispară vreodată. Era naturală…cu părul negruu  lăsat liber , fără tocuri , părea un personaj dintr-un cu totul alt decor, mai puţin cel al vieţii mele. Nu avea nimic care să-mi amintească de femeile cu picioare lungi şi subţiri, cu tocuri cât mai înalte şi cu buze atent conturate. M-am găsit atunci pierdut în faţa ei. Nu puteam să mai schiţez vreun gest, nu auzeam nimic în jur, dar îmi simţeam bătăile inimii din ce în ce mai tare pe măsură ce se apropia de mine. Am tot încercat să-mi aduc aminte ce mi-a spus când a a ajuns în faţa mea, am vrut de mii şi mii de ori să-mi amintesc în detaliu întâlnirea noastră din acea seara în speranţa că voi putea să retrăiesc acele momente, însă tot ceea ce îmi revine în minte este doar imaginea ei,zambetul ei şi ochii ei negrii plini de mister. Asta e singurul lucru pe care mi-l amintesc: că mă uitam la ea,la ochii şi zambetul ei şi vedeam o fiinţă minunată…era fascinantă în simplitatea ei şi era constienta de asta. Nu avea nevoie de farduri, de haine în tendinţe sau de accesorii epatante ca să iasă în evidenţă…avea un mister în privire, o anumită contradicţie între ceea ce spunea şi felul cum se exprima, spiritul ei emana o energie care pur şi simplu te vrăjea. Mă macină faptul că nu îmi mai amintesc exact cum au decurs lucrurile, dar trebuie să înţeleg că parcă nu mai eram eu. Mă simţeam pierdut, rupt de realitate, de parcă atârnam de o aţă la capătul pământului. Nu mai vedeam pe nimeni în jur, nu îmi mai păsa de nimic, ştiu doar că era iarnă… Relaţia noastră a început deodată, aşa cum s-a şi terminat. Iubirea dintre noi a fost ca un foc de paie , dar ca un incendiu care nu s-a stins nici astăzi –